Drumeție în vreme de pandemie: Borsec, jud. Harghita

Lumea era în pandemie, dar noi am preferat să nu #stamacasa, așa că am mers în Borsec, jud. Harghita, la o plimbare de aprox. 24 de ore, cap-coadă, dus-întors. În rândurile următoare explic de ce cred că merită să mergi și tu… sau nu.

Spre finalul lui 2019 am reușit să-mi iau permisul de conducere și mașină. Începător, emoții, lipsă de experiență; nu prea ne-am aventurat, decât atunci când fu musai.

În 2020, chiar la început, deși am stat treji până la 12 noaptea ca să îi urăm bun venit acestui an, am fost loviți, cu toții, de boala sărăciei lucie din China – unde oamenii uneori sunt nevoiți să mănânce orice mișcă, și de apucăturile de căcat ale unui regim comunist.

Drumul din Cluj la Borsec

În fine, detalii; planificarea a fost simplă: „Maretă, în weekend mergem la Borsec.” și duși am fost. Am băgat pe Waze Borsec și din Cluj am făcut puțin sub trei ore – pandemie, stațacas, drum pustiu. În Defileul Mureșului am lăsat-o moale, că voiam să mă uit și eu pe geam.

Traseul fu, pe scurt, Cluj – Mociu – Silvașu de Câmpie – Reghin – Deda – Andreneasa – Toplița – Borsec și retur. Cluj-Mociu era ca dracu în perioada aia – nu neapărat gropi, cât denivelări la tot pasul; în rest, un drum absolut de vis!

Unde ne-am cazat în Borsec

Am zis că de data asta să sunăm înainte, cu toate că detest contactul uman și prefer să fac rezervare pe booking.

Pensiunea Floare de Colț este „în centru” – mare, relativ faină de afară. Bașca au parcare gratuită, iar noaptea – deși erau 6 grade cu minus afară, ne-a fost cald și bine.

Ne-a plăcut și tanti care se ocupa de pensiune, deși fu puțin cam prea vorbăreață pentru gustul nostru, dar prietenoasă. Ne-am cumpărat și mic dejun, iar dimineață am fost așteptați cu cafea bună, ouă ochiuri, branză bună, roșii, salam… cam ce trebe, fără fițe.

În schimb, nu pot spune că recomand. Lenjeria de pe pat era cam pătată de chestii – nu mirosea, era spălată, dar pătată. Baia fu groaznică.

Ce e de văzut în Borsec

Borsec e doar o umbră a ceea ce a fost cândva de mult. Țin minte vag, înainte să se nască frati-miu, că Borsec și Tușnad erau locurile cele mai îndrăgite de ai mei, pentru concediu. Țin minte foarte bine izvoarele, vag câteva dintre plimbări și extraordinar de clare mi-s momentele când ai mei mă lăsau în cur pe iarbă, în parcul din Borsec, să mănânc fragi.

Am pornit de la pensiune către Poiana Zânelor – o adevărată poiană de vis, atât timp cât este goală. S-o dat femeia în leagăn, eu am băgat o țigară și am ascultat vântul „fâșâind” printre acele de brad. În fapt, de aici pornește „poteca” către celelalte obiective super-accesibile.

Leagan, leganel, dar mult necaz la ungurii care nu-si tin cateii legati. Duamneajuta.

Publicată de Adrian Bot pe Sâmbătă, 14 martie 2020

Am pus poteca în ghilimele pentru că-i de fapt și de drept un ditamai trotuarul – deh, stațiune mai de pensionari, așa. Totul foarte bine semnalizat, coșuri de gunoi, iluminat nocturn, locuri amenajate pentru grătărel.

Din Poiana Zânelor am luat-o la pas către Grota Urșilor. Nu că ar fi urși acolo, doar s-au descoperit ceva fosile și în lipsă de inspirație… las-o așa. Nu o pot numi nici grotă – că-s practic niște stânci crăpate printre care te poți plimba liniștit și poți admira chiar și șoseta.

Fix înainte de Grotă încep diferite trasee de sporturi extreme – trailrunning pe stânci, cățărare etc. Nu mersi, am burtă.

Grota în sine e foarte scurtă, dar e impresionantă din prisma stâncilor înalte de câțiva zeci de metri printre care pășești. Liniște, resturi de zăpadă, Maria + Argint = Love pe pereți. Poți să și te mai învârți pe lângă, dar având în vedere că în zonă eram doar eu și femeia, și după ceva colț părea să fie un bârlog de animal, am zis să ne vedem de drum, cât nu ne grăbește nimeni.

Facem cale întoarsă vreme de 15 minute și pornim către Mofeta Borsec – sincer, nu i-am dat importanță, am crezut că e un nume de-al locului pentru ceva deal/poiană/formă de relief obscură.

mofetă  Produs gazos, constituit în cea mai mare parte din bioxid de carbon, care apare în fazele finale ale activității vulcanice și se degajă prin crăpăturile scoarței terestre.

din Dex.

Mergem spre Peștera de Gheață. O țineam minte vag de când eram plod – se simțea frig, gaură neagră în pământ, nu, eu nu intru. Accesul este super ușor, oricine poate ajunge.

Eu fiind relativ claustrofob, i-am zis femeii că nu intrăm, dracu știe ce o mai fi înăuntru pe pustietatea asta. Femeia nu și nu, că ea vrea să intre. Am scos telefonul, dat pe lanternă și am iluminat intrarea. Intră femeia, intru și eu, fac câțiva pași, îi zic să nu se mai ducă MAI ADÂNC MARIETĂ CĂ POATE CAZI O FI GĂURI FMM!!!!

În peștera de Gheață – în fundal se vede ce explic mai jos

Încercând să-i luminez ei calea, văd din fundul peșterii o altă lumină și încep să aud un ecou ciudat. M-am căcat pe mine. Nu la propriu, dar m-am speriat maxim. Ca un bărbat adevărat, am înlemnit și nu am zis nimic până când am realizat că erau alți doi, tot de la Cluj, tot în plimbare.

Long-story short – Mareta o băgat dejtu într-o bucată de gheață de pe jos, în care picăturile de apă de sus creaseră o gaură și s-a tăiat la dejt. Frumos, hai mai departe.

Facem iar cale întoarsă către mofetă, ca să batem drumul către Cetatea Bufnițelor. WW2, bufnițe, trebuie să fie vis!

Calea până acolo îi relativ mișto – mergi printre brazi înalți de zeci de metri, un miros absolut de vis, o potecă cu scări din rădăcini. Efectiv ai impresia că pădurea te ademenește să mergi pe acolo.

Cobori și tot cobori un fcking deal, fără să te gândești că mai tre să-l și urci înapoi. Ajungi la un izvor relativ unic – dacă îmi amintesc eu bine, apa lăsa pe pământ o rugină dubioasă, iar pe panou scria foarte încurajatorul: „Izvorul Pierre Curie este izvorul cu apa cea mai radioactivă din stațiunea Borsec”

Maretă, hai să mergem că am văzut Cernobyl, nu vreau.

Mai ai de mers încă pe-atâta până la Cetatea Bufnițelor și tre să urci un deal, după ce ai coborât un deal. Peisajul se păstrează fain, liniște, miros de brad, o bere la baiatu, doamne-ajută!

Mergem și tot mergem și nu mai găseam Cetatea vieții… Ajungem la un panou care ne zice că ceva traseu este interzis. Din păcate e prea șters să înțelegem care traseu e interzis. Săgeata arăta în stânga, sus pe alt deal.

Mno, să purcedem.

Brazi doborâți perpendicular pe potecă, ocolim prin noroi puțin, mă opresc, evaluez situația… Știi ceva?! Hai înapoi că ni cât glod am pe șoșoni, ceva nu-i bine!

Ne întoarcem la panoul anterior, scot telefonul, Google Maps – Cetatea Bufnițelor… era 150 de fcking metri în dreapta, după un boschet.

Da, nu.

Ai o platformă de lemn, stânci înalte, vulturi sau bufnițe ciu-ciu, WW2… E o ruină a ceea ce pare a fi un post de mitralieră. Nu pot spune că am văzut urme de gloanțe… Dezamăgitor.

Ne-am întors, am mâncat la probabil singurul restaurant din zonă încă deschis – dar pe care-l recomand! Mâncare bunicică, prețuri excelente! Falo îi zice, doar că are accent pe O, ca la kurtoș.

În concluzie – Da și Nu

Pe scurt:

  • Drumul e foarte okay
  • Stațiunea îi aproape moartă – clădirile vechi de tratament stau să pice
  • Poteca cu obiectivele descrise mai sus îi foarte bine amenajată
  • Vezi totul în maxim 3 ore de mers foarte lejer
  • Ai Penny market, restaurant – nu cheltui

Dacă suferi de vreo boală și ai indicații de tratament cu apă din izvoarele din Borsec, da, merită să mergi, căci îmbini utilul cu plăcutul.

Dacă vrei doar o plimbare de weekend, musai leagă Borsecul de altceva, ca să eviți să te plictisești. Duminică, înainte să pornim spre Cluj, am zis să trecem și prin Bilbor. COPACI TĂIAȚI BLANĂ – 180 stânga împrejur, hai acas.

Context: noi am fost acolo pe 14 și 15 martie, fix înainte să se împută treaba. După ce am revenit acasă, am tot stat muncă-acasă până când s-o scos declarațiile alea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.