Viaţa de angajat

By | martie 15, 2015
what if

Primul meu job a fost la o pseudo-multinaţională. Da, sunt boss. Glumesc, am lucrat timp de un an şi ceva la McDonald’s şi, fără nicio glumă, a fost o experienţă de căcat. Cu toate că pot spune că m-am călit, pe lângă asta, am acumulat foarte multă ură în mine.
Motivele sunt multiple: pe de-o parte sunt de vină clienţii, pe de alta şefii.

Majoritatea managerilor de la McDonald’s erau nişte neica-nimeni ajunşi să dea ordine. Vorbitul civilizat era o chestie S.F. pentru ei, o enigmă, la fel cum este pentru mine un cod de program. Ţipetele erau la ordinea zilei, sau nopţii, în funcţie de tură.
Cel mai urât manager era un ţăran coclit. Îi plăcea maneaua şi lăutăreasca, îi puteai citi asta pe frunte. Ochii-i emanau mârşăvie şi egoism. Nu conta că erai fată sau băiat, atât timp cât erai nou şi nu apucasei încă să-l ameninţi cu bătaia sau cu arhicunoscuta replică „bă, vezi că ştiu unde stai!”, te supunea la tratamente demne de sclavii de pe plantaţii, cu tot cu înjurăturile aferente. Pula lui era peste tot.

Pe locul doi era o pitică. Un fel de butoiaş mergător cu tupeu: mică, îndesată, urâtă şi mai rea ca o gloată de mineri din iunie 1990. Pe asta nu puteai să o ameninţi cu bătaia că te dădea afară. Când ai tăi îţi spun că ai ajuns la vârsta la care trebuie să mai aduci şi tu un ban în casă, până şi un job de căcat e ok şi vei încerca să-l păstrezi.

Era genul ăla de loc de muncă de unde abia aşteptai să pleci şi unde nu aveai nicio tragere de inimă să te duci. Din fericire, am avut curajul de a pleca de-acolo. Acum lucrurile s-au schimbat, dar stresul e la locul lui. Nu din cauza managerilor sau a şefilor, ci din cauza naturii jobului. Mi se pare super uşor să faci ceva care nu ajunge la ochii a mii de oameni instant.

Galaţiul este o distopie, fără doar şi poate. Fireşte, comparat cu Valea Jiului sau Petroşani, iese pe plus… pentru moment. Dar când afli dedesubturile fiecărei chestii interesante care se petrece aici şi vezi ce personaje dubioase ajung să aibă succes, îţi vine să îţi strângi strictul necesar şi să te îndrepţi spre munţi.

Cu toate că Japonia nu mi se pare un loc bun de trăit – sunt seismofob – trebuie să recunosc faptul că sunt impresionat de cultura lor şi de lucrurile pe care au reuşit să le obţină având în vedere că au fost nimiciţi de două bombe nucleare, numeroase cutremure şi tsunamiurile aferente. Noi nici măcar nu am reuşit să reparăm nişte şanţuri distruse de inundaţii acum un an de zile…

Dar, fireşte, ceea ce vezi la televizor şi citeşti pe internet nu este întotdeauna conform cu realitatea.

Oamenii ăia trăiesc în internet caffe-uri. Imaginaţi-vă asta, dacă puteţi. Mie mi-e imposibil. Acelaşi tip care a făcut scurtul documentar de mai sus, mai are două bucăţi: unul despre cât de mult lucrează unii japonezi (încât ajung la epuizare, depresie şi suicid) şi unul despre oamenii străzii din Osaka.

Follow me

Adi

Galatean de 28 de ani, mutat in Cluj din 2016. Imi plac PPC-urile, filmele, jocurile video si bunul simt.
Follow me

Abonează-te la adibot.ro prin email

Dacă îţi plac articolele de pe acest blog, adaugă-ţi adresa de email mai jos. Scriu maxim două articole pe zi, deci nu te spamez :)

Alătură-te celor 37 de abonați

2 thoughts on “Viaţa de angajat

    1. Adi

      Heh, ăsta e adevărul. Valea Jiului e patria șomajului. Apoi urmează Vaslui, Buzău și Galați.

      Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *