Povestea unei familii din Galați torturată de Securitate

By | iulie 5, 2014
bugan

Pe la începutul lunii mai am dat pe bbc.com peste o poveste foarte interesantă. O familie de români, torturată ani de zile de către Securitate, a reușit să scape de coșmarul din țară fugind în America, cu doar câteva luni înainte de revoluție. Totul era povestit de unul dintre copii, care a crescut, a studiat mult și în urma desecretizării arhivelor Securității a scris o carte în care a relatat absolut tot calvarul prin care a trecut familia.

Am observat că multe site-uri din România au preluat povestea traducând-o din engleză. Având în vedere că familia era din județul Galați, am hotărât să încerc să o și contactez pe Carmen Bugan, cea care dăduse mai multe interviuri nu doar pentru BBC, ci și pentru alte mari publicații din America și Anglia. Mi-a luat destul de mult timp să dau de ea pentru că nu părea a fi activă pe niciuna dintre rețelele de socializare (am încercat Facebook și Twitter). Soluția a venit din partea unui jurnalist de știință care a scris despre această familie în 2011, căruia i-am dat mail și mi-a răspuns în doar o zi. Neavând la dispoziție foarte mult spațiu, a trebuit să mai tai și să mai scurtez din întreaga poveste, iar ca un idiot ce sunt, nu m-a dus capul să fac varianta scrută într-un alt document. Cam asta a ieșit după ce am tăiat din 14.000 de semne…

În urmă cu 50 de ani, nu era deloc indicat să lupţi împotriva regimului politic din România. Cei care refuzau să facă precum li se spunea erau aspru pedepsiţi şi constant persecutaţi de către binecunoscuta Securitate. A fost şi cazul unei familii din Drăgăneşti, judeţul Galaţi.
Într-un interviu acordat “Vieţii libere”, Carmen Bugan, unul dintre copiii familiei, povesteşte o mică parte din perioada de coşmar pe care au îndurat-o în România comunistă.

– Cum a intrat tatăl dumneavoastră în atenţia Securităţii?
– În 1961, tatăl meu, Ion Bugan, a încercat să treacă graniţa cu un grup de prieteni. Au hotărât să deturneze un avion Tarom în cursa de la Arad la Bucureşti şi să zboare cu el în afara ţării. Ghinionul a făcut ca unul dintre „prieteni” să fie informator la Securitate. Au fost capturaţi înainte să-şi pună planul în aplicare şi au fost condamnaţi la câte opt ani de muncă cruntă, pentru că au încercat să părăsească fraudulos ţara.

– V-a povestit câte ceva despre perioada pe care a petrecut-o în detenţie?
– Nu a intrat în amănunte cu familia despre viaţa din detenţie. A fost obligat să nu vorbească despre ceea ce i s-a întâmplat sau a văzut în închisori. Dar o parte din lucruri le-a povestit… Povestea întreagă am aflat-o abia după ce am descoperit eu documentele de la CNSAS.
În iulie 1964, tatăl meu a fost eliberat, datorită unei amnistii generale, dar a continuat să fie supravegheat constant. Sufocat, în februarie 1965, şi-a cumpărat o busolă, un binoclu, nişte antibiotice, câteva conserve de sardine şi un baton de salam, încercând iarăşi să scape din România. A reuşit să ajungă până la graniţa dintre Bulgaria şi Turcia. Pe 2 martie 1965, la doar 400 de metri de libertate, a fost capturat de către o patrulă de frontieră şi trimis înapoi în România.
Pedeapsa a fost de 11 ani de detenţie, în cea mai dură închisoare din ţară, la Aiud. A fost torturat cinci luni de zile, prin izolare şi înfometare, legat cu lanţuri grele de 45 de kilograme, primind mâncare o dată la două zile. A fost eliberat în ianuarie 1969.

– Când s-au cunoscut părinţii dumneavoastră?
– Tatăl meu este tecucean, iar mama din Drăgăneşti, de lângă Tecuci. S-au cunoscut în august 1969, moment în care tatăl meu a decis să-şi întemeieze o familie şi să încerce un trai normal. Cu toate astea, Securitatea îşi făcea jocurile în continuare, spionându-mi familia constant. Mamei mele, Mioara, i-a fost interzisă o carieră în învăţământ, pentru că se măritase cu un agitator politic şi a fost obligată să aleagă între familie şi locul de muncă. A ales familia.

– Ce l-a împins pe tatăl dumneavoastră să recurgă la gestul care i-a adus încă o condamnare la închisoare?
– Era vânzător la magazinul de alimente din Iveşti, cu mama, care era gestionară. Nu aveau ce vinde. Seară de seară, la închiderea magazinului, nervii erau întinşi la maximum, iar vorbele de disperare ale tatălui meu erau adesea amestecate cu vocea „Europa Liberă” de la radio. Securitatea era după el tot timpul.

– A treia condamnare cum a primit-o?
– Sătui de greutăţi, părinţii mei au cumpărat două maşini de scris, înregistrând doar una la Poliţie, în timp ce pe a doua o foloseau pentru a imprima manifeste cu mesaje anticomuniste. Au călătorit din localitate în localitate, punând în cutiile poştale ale oamenilor aceste mesaje, dar lumea era fricoasă, Securitatea era groaznic de puternică. Pe 10 martie 1983, la doar o lună după ce se născuse fratele meu, tata a plecat la Bucureşti, unde a protestat împotriva lui Ceauşescu. A decorat maşina cu pancarte prin care cerea drepturile şi libertăţile omului şi a scris deasupra portretului lui Ceauşescu „Călăule, nu te vrem conducător!”. Din acea zi, au reînceput chinurile. Tatăl meu a fost condamnat la 10 ani de închisoare în penitenciarul de la Aiud, pentru propagandă împotriva regimului.

– Ce vă mai amintiţi din perioada în care tatăl era încarcerat, iar mama dumneavoastră trebuia să crească singură trei copii?
– Sunt amintiri foarte triste – le-am menţionat pe toate în cartea mea „Îngroparea maşinii de scris”. Stăteam cu Securitatea după noi tot timpul, eram urmăriţi şi intimidaţi. Mama a fost forţată să divorţeze, rudele şi prietenii erau înspăimântaţi şi aveau probleme din cauza noastră, iar noi eram jigniţi la şcoală, numiţi copii de puşcăriaş. Securitatea avea cheie de la casă şi ne-au ordonat să nu tragem draperiile nici noaptea, pentru a le fi mai uşor să ne supravegheze.

2

Securiştii au desenat o schiţă a protestului

– Când şi cum a apărut ideea de a fugi din România?
– După ce a fost eliberat, în 1988, tata a fost direct la Securitate şi a scris la Ministerul de Interne, cerând dreptul de a pleca legal în America. Deja primeam ameninţări telefonice cu moartea. Tata a intrat la Ambasada SUA cu ajutorul unui prieten şi a cerut azil politic. Apoi a venit rândul meu să merg la ambasadă, să depun mărturie pentru familie. Am fost să introduc actele tatei de închisoare, iar la ieşire am fost arestată şi interogată 45 de minute. Am fost eliberată şi sfătuită să nu mă mai duc niciodată înapoi. Era clar că Securitatea voia să plecăm, altfel eu nu aş fi reuşit să intru în ambasadă. Numai că pentru noi nu era nimic clar în acea perioadă. Pentru mine a fost un moment de frică îngrozitoare.

Cum a fost trecerea din comunismul românesc în capitalismul american?
– 11 luni a durat până ne-am primit paşapoartele. Am plecat cu un geamantan de persoană, absolut niciun leu în buzunar şi fără să vorbim un cuvânt în engleză. La paşapoarte, ni s-a spus că mâna lor (n.r. Securitatea) e lungă, ameninţându-ne cu moartea dacă ne vine ideea să le spunem americanilor ce-am păţit în România.Pe 17 noiembrie 1989, am aterizat în Michigan, unde am fost ajutaţi de o biserică protestantă. A fost greu… Am lucrat ca oameni de serviciu, la Burger King, am primit ajutor din mila celor de la biserică, dar am fost şi la şcoală!

– Cum aţi aflat de Revoluţia din 1989?
– De revoluţie am aflat uitându-ne la un televizor donat. Când Ceauşeştii au fost executaţi, tatăl meu a spus „Asta e complet greşit, acum lumea nu va afla niciodată de la el despre abuzurile la care i-a supus pe români”, în timp ce mama a plâns, spunând că nu trebuiau omorâţi. Am dansat cu toţii de bucurie că România scăpa de comunism.

– Ce v-a determinat să cereţi arhivele pe care Securitatea le-a păstrat în legătură cu familia dumneavoastră?
– În 1999, România a desecretizat arhivele securităţii, acestea devenind publice. Am rămas cu ură şi durere în suflet şi am vrut să ştiu adevărul. În 2010 am reuşit să fac rost de o parte din ele şi am aflat lucruri uluitoare. Însă unele lucruri sunt acoperite cu cerneală neagră, iar unele pagini lipsesc.

– Aţi găsit multe nume de informatori în dosarele Securităţii?
– Da, o parte cu nume adevărate şi o parte cu nume cod. Ofiţerii de Securitate toţi aveau numele lor adevărat. Dar nu este important pentru proiectul meu cine şi cum, important este că am fost o naţiune în care, în loc să luptăm cu toţii împotriva nedreptăţii, ne-am chinuit unii pe alţii.

– Cum v-aţi simţit când aţi revenit România?
– În octombrie 2013, am decis să facem o vizită în România, întreaga familie. Tata a rămas calm pe tot parcursul. Cred că vizita de la Aiud a fost mai importantă pentru noi, copiii şi mama. Este groaznic să creşti cu un tată în închisoare… A fost bine să trecem prin penitenciar cu tata ca om liber şi noi ca familie care am supravieţuit. Adevărul a ieşit la suprafaţă, chiar dacă a durat 30 de ani!

– Aţi pus cap la cap întreaga poveste în cartea „Burying the Typewriter: Childhood Under the Eye of the Secret Police”. Românii o pot comanda doar de pe Amazon? Există şi o variantă în limba română?
– “Îngroparea maşinii de scris” se traduce în româneşte şi editura Curtea Veche o să o publice – aşa am înţeles eu. Poate fi comandată de pe Amazon fără probleme şi o să fie şi o variantă în limba română, sperăm în curând.

Povestea a apărut atât în ziarul fizic „Viața liberă”, cât și pe site-ul cotidianului.

Sursa foto.

Follow me

Adi

Galatean de 28 de ani, mutat in Cluj din 2016. Imi plac PPC-urile, filmele, jocurile video si bunul simt.
Follow me

Abonează-te la adibot.ro prin email

Dacă îţi plac articolele de pe acest blog, adaugă-ţi adresa de email mai jos. Scriu maxim două articole pe zi, deci nu te spamez :)

Alătură-te celor 704 abonați

One thought on “Povestea unei familii din Galați torturată de Securitate

  1. Mucegai Ales

    Aștept varianta in română a cărții. Asemenea drame nu pot fi înțelese pe deplin într-o limbă străină, pentru că îți par străine și îndepărtate deși s-au întâmplat la doi pași de tine.

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *