Meditații la creativitate

By | noiembrie 5, 2012

Textul nu-mi aparține. Găsiți sursa la final.

Mă rog, nu știu dacă într-adevăr astea au fost cele mai umilitoare chestii. Sau cele mai recente și trebuie să găsesc io urgent o scuză. Să pun în cârca cuiva ce s-a întâmplat. Să-mi explic, să dau vina pe. Poate nici n-are așa mare importanță.
Vă ziceam de pregătire, de ce să nu fac pregătire? În facultatea mea, majoritatea profilor doar din asta trăiesc. Și nu s-ar încumeta nimeni să spună că trăiesc rău. Fac și io pregătire, barem așa, din ambâț, ca să le arăt că sunt mai tare decât ei. Ca un fel de răfuială indirectă. Și îmi place mie să fac. În afară de asta, de ce să nu recunosc?, aș cam muri de foame în lipsă de pregătiri, chiar dacă nu pretind decât prețuri de bun-simț.

Meditații la creativitate. Așa se cheamă ocupațiunea. Pentru majoritatea profilor, facultatea devine doar un pretext, o scuză, un alibi pentru a avea oameni la pregătire. Efortul principal îl depun la pregătiri. Unii fac și cu câte treizeci-patruzeci de oameni pe săptămână, cu turma. Vă dați seama cam câți bani scot din asta. E nevoie doar de un calcul matematic sumar. Douăj’ de euroi înmulțiți cu fiecare cap de vită furajată. Un fost student care trăiește din asemenea meditații și-a luat garsonieră cu banii rezultați din afacerea asta. Când se dau rezultatele la admitere, vine și lasă cartea de vizită naivilor interesați să devină jurnaliști. Îți trebuie tupeu, coaie pentru ce face el – asta presupune o abjecție pe care nu prea pot s-o înțeleg.
Io nu fac o industrie din pregătiri. Sunt o manufactură într-o mare de întreprinderi, vorba cuiva. Anul trecut am avut doar două speriate pe care le meditam. Acum tot două tipe. Dintre fetele de anul trecut, uneia îi luam o sută de mii. Ca să nu fie chiar degeaba. Și îmi făcea o plăcere extraordinară să stau cu ele și să scriem împreună niște texte, chiar cu deficitul lor de inteligență cu tot. Era un fel de cenaclu personalizat. Chiar mi se pare abject să iau bani pentru așa ceva. Chestie țărănească, de om care desfide contractul și pune preț doar pe înțelegerea între oameni. Mă rog, și o chestie de sexualitate sublimată cumva, pentru că una arăta trăsnet. Cel puțin când a venit, odată, cu o fustă scurtă pe sub care, din chiloții destul de strâmtuți, îi țâșnea o mustață zbârlită ca la motan, trebuie să recunosc, mi-a fost destul de greu să mă concentrez.
Creativitate. Mă rog. Pentru că trebuia să poarte un nume, a fost poreclită așa. Candidatul trebuie să povestească ceva, plecând de la o situație înscenată și destul de absurdă. Ca de pildă: „Ești la mare, înoți, și la un moment dat apare un porc pe lângă tine în apă. Realizează un final pentru chestia asta”. Reușești bine-mersi să ai finalul, dacă ai făcut pregătire cu un isteț din facultate, în marea majoritate a cazurilor, un jurnalist nu foarte talentat, cum ar fi Olaru, care a lucrat în TV trei zile, dar lucrul ăsta nu-l împiedică să se mândrească cu experiența lui jurnalistică acumulată în acele 72 de ore. Dacă faci cu el meditație, dacă e și în comisie, chiar nu trebuie să te frămânți. Reciți disciplinat finalul pe care ți l-a dictat la pregătire și te-a pus să-l memorezi. E inutil să vă mai spun că e plină facultatea de indivizi care, de zece ani, la pregătire, nu fac altceva decât să dicteze câteva povestiri chinuite cu care se iau examene. Aceleași. Asta chiar că aduce a ritual. A repetiție rituală pândită de pericolul senilității.
Io chiar fac pregătire foarte serios, de-aia m-a enervat veterinarul – să mă acuze tocmai de superficialitate. Îi pun pe oameni să-și aducă aminte tot felul de chestii, să rememoreze, să descopere în ei lucruri de care le era frică să vorbească. Hai că devin maniheist. Prea văd totul doar în alb și negru. Și nu e în regulă atâta lipsă de nuanță, să faci o împărțeală din asta extrem de rigidă, io deoparte, eroul pozitiv, singur împotriva tuturor, și de cealaltă parte scursura, caracuda. V-am spus că mă suspectez de tendințe paranoice. Să nu luați mot-à-mot ce se întâmplă să emit, altfel veți avea serioase probleme de înțelegere.
Mai bine, hai să vă dau și alte subiecte. Poate în viitorul apropiat o coincidență tulburătoare face să dați admitere sau aveți prin familie pe cineva care să fie interesat. De pildă. Subiecte. Părerea ta despre avort sau despre legalizarea prostituției – ce crezi tu în legătură cu. Sau Olaru, cu care te meditezi, ce crede. Să-i redai părerea, să i-o restitui. Să pui porecle membrilor comisiei. Nici urmă de bibliografie, pentru că, dintre profesori, puțini mai pun mâna pe o carte. Și pentru mulți profesori e mai important, ca să lucrezi într-o facultate de jurnalism, să publici la Practic în bucătărie decât la o revistă literară. Și, oricum, apropo de citit, profesorii universitari citesc extrem de puțin. În mare parte, lucrări de-ale studenților, teze de licență, devin un fel de funcționari universitari care citesc lucruri de slabă calitate, pentru că dintre producțiile studenților puținora le poți identifica oareșce calități.
Ce-ar fi de acuzat la profii de la noi e un fel de ipocrizie greu de înțeles, care mă scoate uneori din pepeni. Spunea cineva la curs că puștii de azi ar fi niște privilegiați având acces la Internet și putând vedea o droaie de filme din celebra triadă pumni-pistoale-gagici goale. Nimic nu se compară cu telenovelele și jocurile pe calculator, cum ar veni. Toate astea sunt o binefacere. Pentru un intelectual, atare afirmație te lasă paf. Admite, cu alte cuvinte, că el și colegii lui de generație au devenit intelectuali pentru că n-au avut încotro. Pierdeau vremea cu marea literatură din pură plictiseală. Ca să-și omoare timpul, citeau și scriau despre literatură. Nu se inventase Liga Campionilor în anii ‘80. Așa că el, intelectualul, reușea aici performanța de a pune literatura pe același plan cu tricotatul. Ea devine o ocupație de toată mâna. Ai de ales între a juca o partidă de table și a-l citi pe Kafka. Nu spun că partida de table ar fi în sine ceva condamnabil. Orice partidă de table e o experiență de viață. Pe cuvântul meu.
Ar fi câteva posibilități pentru a explica discursul ăsta destul de contradictoriu al unui asemenea tip de intelectual. Și al altora din aceeași familie culturală. Discursul nu e atât de inocent pe cât pare. Ci grav și perfid. Dar, deocamdată, uite de ce e contradictoriu. Păi, pentru că, după această apologie a culturii de masă, adaugi și faptul că nu te mai recunoști în lumea de azi. Așa că sau e vorba despre o delicată luare în balon a amintitei lumi de azi și toată tămâierea anterioară trebuie citită pe invers, sau, înainte de ‘89, tu vedeai în literatură doar o sursă de parvenire. Și, acum, regreți sincer că nu te-ai uitat ca toată lumea bună la Cartoon Network. În loc să-l citești pe Levi-Strauss ca zevzecul. Aici ne duce gândul. Acolo ne duce bestia.
Oricum, sigur e că cel care spune asta sau nu crede în ce spune, sau cândva s-a aflat într-o gravă impostură. Și nici atunci nu credea în nimic din ce dădea pe goarnă.
Acum, ce e grav. Inacceptabil este faptul că același tip de om afirmă că literatura, cultura ar fi pe moarte. Și contribuie în felul ăsta la întreținerea unei stări de lucruri deplorabile. Spunând aceasta, devine complice. Complice stării. Cuvintele cheamă întotdeauna realitatea – și nu e bine să ignori asta. De fapt, sub cuvintele tale borșește disprețul. Te simți ratat, eșuat. Maimuțărești discursul unor indivizi integrați. Ce au aflat care-i șmenul. Dar nu ești decât groaznic de derutat, de confuz.
Și cel mai important lucru e că dai impresia că n-ai crezut niciodată în cultură. A fost doar ceva de bon-ton. La modă cândva. Te câcâiai cu literatura, pentru că toate rafinamentele astea puteau deveni, la o adică, o sursă de parvenire. Iar acum maimuțărești un soi de hedonism pârțâit, deși nu ești decât un cufurit regretabil. Altă variantă ar fi că nici nu crezi în ce spui. Azi dă bine să nu pari prea riguros, să faci pe jucăușul, chiar dacă în forul tău interior ești un fost tocilar agorafobic.
Ce să vă mai spun. Selecția candidaților în facultatea noastră e absolut irelevantă. Sunt două tipuri de studenți: cei care au făcut pregătire și cei care nu recunosc. În general, fiecare aspect din facultate poate fi rezumat printr-un banc.
La o adică, admiterea ar putea fi utilă, ai putea să verifici cât de inventiv e un tip, cât îl duce bibilica, dar ea oferă acces doar unor impostori sau tocilari care memorează ce le-a dictat profu’ de creativitate, care de obicei e, cum spuneam, un fost jurnalist resentimentar care are și el ocazia să se dea rotund față de niște puști timp de două ore, cât ține pregătirea. Deși de multe ori îi lasă acolo și el pleacă la piață sau să discute cu un vecin. Sau mai are ocazia să reguleze și el ceva prospătură. De cele mai multe ori, jurnalistul ăsta resentimentar e gata să-ți povestească: „Ce-ar fi fost el dacă…”. De fapt, el nici măcar ratat nu e. Ratatul are un anumit farmec. El e un mediocru. Și abia acești mediocri resentimentari sunt niște inși extrem de periculoși.
Țucălarul ăsta e exact individul care: „A avut de gând să…”. Ce-ar fi fost el dacă. Pentru el, cele mai de seamă performanțe literare sunt bețiile trase în compania cine-știe-cărui ziarist oarecum cunoscut. Țucălarul se va considera un „ales” și dacă a dat mâna cu acel ziarist. Și dacă s-a troșcăit în aceeași bombă în care se mai afla și omul respectiv e pentru el o performanță. Suflet de slugă, în fond. „Șefu’, vedeți că aveți o scamă…” Țucălarul are întotdeauna un șef. Iar dacă nu are – are nevoie. Și-l caută. Sau și-l inventează.
Și, desigur, țucălarul nu a apucat să-și împlinească destinul, pentru că i s-au pus bețe-n roate, a căzut victimă iudeo-masoneriei sau altei grupări oculte care nu apreciază adevăratele valori. Mai e de remarcat la un țucălar voluptatea cu care își contemplă ratarea. Și abjecția imensă. Am colege care mi-au povestit ce au pățit cu unul mai obsedat sexual care se dă și la studente, și la elevele de la pregătire. Stătea acasă în niște pantaloni din aceia albaștri, de muncitor, niște pantaloni largi, nu știu exact materialul, și s-a așezat odată lângă ea, i-a pus, i-a sprijinit ștremelagul pe crac. Ștremeleagul, care în pantalonii aceia largi avea suficientă libertare de mișcare, era destul de zglobiu. Ea s-a retras și l-a privit cu milă. Noroc că era versată, astea mai nefutute se înroșesc, nu știu cum să reacționeze. De atunci nu s-a mai atins de ea și au colaborat eficient în continuare.
Apoi ea a dat examen, el era în comisie la oral, și-a amintit momentul de tandrețe rămas neconsumat, i-a umflat nota, s-au revăzut și în facultate, au ieșit în oraș, la vila lui de la Cheia. Și vă dați seama cum se desfășoară examenele după un futai la Cheia. Vorba unui prof de la Litere, de pe vremuri, și, critic literar, după ce scria câte o cronică favorabilă vreunei farfuze fără un gram de chemare literară: „Cum dragă, seara o fut și a doua zi să spun că n-are talent?”.
Asta e important: că profii de la noi își epuizează puținele idei în pregătirile pe care le fac și, când aceiași oameni le vin la curs, nu mai au ce să le spună în plus decât acele două-trei bancuri sau pilde extrase din experiența lor de viață cu care i-au amețit la pregătire. Facultatea – o prelungire absolut inutilă a meditațiilor. Nu mai au ce să ne spună și ne trimit să ne căutăm de lucru. La muncă, nenorociților! E un mod și ăsta de a-ți recunoaște incapacitatea. Io nu am ce să-ți spun! Pleacă în lume, poate găsești pe cineva. Du-te la vecinu’! După care se laudă că studenții lor lucrează încă din timpul facultății. Chestie destul de firească, dacă nu facem cursuri, barem să muncim pe undeva, să nu frecăm inutil menta.
Oricum, deja printre noi e răspândită vorba că am luat plasă că am intrat la facultatea asta. Bine, și așteptările sunt destul de mari. Pronunți cuvântul jurnalist și îți apar în fața ochilor doar vedete și prezentatori de știri lucioși și cu creierii spălați. Cea mai mare tâmpenie mi se pare să-ți faci idol dintr-o vietate cu creier subdezvoltat pe care patinează musca. Noi, studenții, ne-am obișnuit să ne plângem de milă, măcar avem libertatea să ne băgăm picioarele în facultate, să-i înjurăm că ne-au luat banii pe pregătiri. Ne compătimim. La fel ca profii. Pentru că, se știe, din școală ieși cu modul de comportament al profului – nu memorează nimeni înălțimea Everestului.
Sorin Stoica

Sursa rândurilor
Mâna sus! Cine l-a citit integral? Eu!

Follow me

Adi

Galatean de 28 de ani, mutat in Cluj din 2016. Imi plac PPC-urile, filmele, jocurile video si bunul simt.
Follow me

Abonează-te la adibot.ro prin email

Dacă îţi plac articolele de pe acest blog, adaugă-ţi adresa de email mai jos. Scriu maxim două articole pe zi, deci nu te spamez :)

Alătură-te celor 37 de abonați

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *