Ziua în care am vrut să mă sinucid cu un os de porc congelat

By | ianuarie 1, 2015
maxi taxi galati

Anul ăsta, revelion fu chill. Am jucat un boardgame, am beut puţin câte puţin, că nu mă grăbea nimeni nicăieri şi alcoolu’ era de savurat. <<Bahausu’>> s-o terminat pe la şase dimineaţa…

După ce am căutat timp de două ore un taxi, am abandonat ideea şi s-a apelat la vechiul şi arhicunoscutul Transurb. Eu am băgat somn. Vreo 4-5 ore de somn. Mă simt de parcă… neah, glumesc, sunt ok.

Pe la 11, aşa, m-am trezit, am mai strâns puţin chestiile din casă, am dat o mătură şi am admirat cât de plin îmi poate fi frigiderul în momentul de faţă şi câtă diversitate alcoolică pot deţine. Gî-Gî, mă Adi 😀

Sun pe mama „bagă haleala la cuptor că vin să devorez” – fu dorinţa ei, nu a mea. Mă îmbrac gros, iau într-o pungă câte ceva pentru ei şi purced înainte, la drum. Trec strada Brăilei fraudulos, like a boss şi mă postez, în calea vântului, în staţia de maxi-pixi de la Bănci. Şi-aştept. Şi-aştept. Şi tot aştept. După vreo 10 minute se vede o caşcarabetă venind agale, de parcă motorul o luase în aripă, se îmbătase crunt azi noapte şi-amu’ abia se târâia. Nu era bun pentru mine. Cur!

Şi iar mă pun pe aşteptat, pe dat din picioare ca să nu îngheţe şi pe înjurat în gând. Trec prin faţa mea toate autobuzele din Galaţi care merg în direcţia bună, fireşte… Într-un târziu, la orizont, se arată un falnic şi mândru Mercedes colorat a Micro 40. „Aia-i mă, în sfârşit!”.

Mă pregătesc spiritual să urc şi să fiu purtat ca o cartoafă, încercând să nu pic peste altcineva, în timp ce pe fundal cântă ceva metal cu grohăieli satanice şi tobe rapide, iar şoferul se crede ceva şofer de WRC.

Ştiţi că la chinezi ar fi fost inventată ceva metodă de tortură cu picătura de apă?

Fix aşa a fost drumul de la Bănci până în Micro 39, drum care a avut o durată… specială, dacă-mi permiteţi.

O ORĂ! O ORĂ. CUM BHA SĂ FACI O ORĂ, BĂBĂIATULE GÂNDEŞTETE ÎNAINTE SĂ FACI O ORĂ DE LA BĂNCI LA GALAŢI BHA! THUAMNE!

Stând înghesuit pe un scaun alături de un nene care părea să nu mai fi făcut duş din 2010, o tanti trecută bine de juma’ de secol scoate mobilul şi apelează un număr. Uite-aşa începe tortura.

Am aflat cum nepoţii ei erau nişte japiţe împuţite. Cum soţul ei se ducea la curve în tinereţe şi ea îl aştepta acasă cu mâncarea caldă. Ce a făcut ea de revelion. Ce o să facă de mâncare zilele astea. Cum copiii ei au fost nişte zei şi-acum câştigă mulţi bani „la Spania”. Toate aceste detalii faine şi multe altele au fost rostite tare şi clar, să audă şi omu’ care mergea pe trotuar.

În tot acest timp, şoferul de caşcarabetă, un beşinos împuit, şlapist tipic, care vara umblă cu prosopul în jurul gâtului, ştergându-se când la subţioară, când pe faţă, a apăsat pedala gingaş, atingând viteze fenomenale, de sub 20 de kilometri pe oră. Pe lângă mersul demn de orice cursă de mare viteză din lume, mi s-a părut că avea o afinitate ciudată pentru semafoare.

Maşniţă. Se aprinde culoarea verde. Caşcarabeta staţiona deja de cinci minute. Aud motorul turându-se şi mă agăţ de nişte mânere imaginare „aia-i coae, să vezi ce acceleraţie voi suporta acum, să vezi ce mă bagă în scaun!”. Şi nu se întâmplă nimic. Ne-am mişcat de parcă un boschetar rupt în gură de foame împingea maşina din spate şi ne-am oprim fix în faţa zebrei. Semaforul se face roşu.

aksjdincngcranihdmascd,jşoaax,dTUUUUUUUŢŢŢŢIIIIII PPPPIIIIZZZZDDDDAAAAAA ŞŞŞŞIIII DDDDDUUUMMMNNNEEEEZZZEEEEIIII!!!!!!111ELEVENONE

Se face verde iarăşi. Şoferul apasă pedala cu aceeaşi gingăşie ieşită din comun şi maşina purcede înainte. Tăti gropile, tăti şanţurili, tăti dânburili au fost NE-ocolite cu o măestrie ieşită din comun, în timp ce noi, cartoafele călătorii, dădeam din cap stânga-dreapta, de parcă voiam să ne scurgem creierul prin urechi.

Cu fesul pe vârful capului, lăsând să se vadă chelia, ochii şoferului şlapist nu erau mai niciodată în faţă. Ba stânga, ba dreapta, ba în sus, ba în telefon. Fireşte, la o aşa viteză fenomenală ai fi putut să-i pui piedică maxi-taxiului şi n-ar fi păţit piciorul tău nimic.

Am avut timp să-mi rememorez toată existenţa – de la spermatozoid la prezent. Mi-am făcut planuri pentru următorii 120 de ani. Cred că am reuşit să rezolv ceva enigme matematice. Am scris în cap o bibliotecă întreagă, mai mare ca V. A. Urechia.

A durat o oră să ajung în Micro 39 şi am vrut să-i trântesc uşa. Din păcate pentru mine, am alunecat fix în momentul când voiam să deliver the final blow. Nu am putut să mă răzbun. Top fail.

Anul a început bine.

Foto luată de pe cracked.com

Follow me

Adi

Galatean de 28 de ani, mutat in Cluj din 2016. Imi plac PPC-urile, filmele, jocurile video si bunul simt.
Follow me

Abonează-te la adibot.ro prin email

Dacă îţi plac articolele de pe acest blog, adaugă-ţi adresa de email mai jos. Scriu maxim două articole pe zi, deci nu te spamez :)

Alătură-te celor 703 abonați

One thought on “Ziua în care am vrut să mă sinucid cu un os de porc congelat

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *