Aparențele înșeală!

By | noiembrie 26, 2011

Aparențele înșealăIeri vă vorbeam despre Cum judecăm oamenii dar probabil că nu mi-ați prins punctul de vedere.

Astăzi vă propun un guest post semnat Daniela Bratoveanu, pe care am cunoscut-o în urmă cu ceva timp, în perioada în care eram membru AIESEC. O știam mai de mult căci am studiat în același liceu. Tocmai asta este partea care evidențiază ideea de aparențe. Din prima zi când am văzut-o am catalogat-o ca fiind mereu cu nasul pe sus. Și săraca fată, în ochii mei, a purtat eticheta aia până în momentul în care mi-am dat seama că m-am înșelat și că în spatele fizicului „uau!” există și minte. Daniela este în momentul de față coordonatoarea unei reviste pentru studenți(eXperience) și membră AIESEC Galați, ceea ce înseamnă că este responsabilă de un lucru important și mai are și niște oameni în subordine. Ați prins ideea, she is not your average lovely-but-not-very-smart girl.

Legat de aparențe, Daniela grăiește următoarele:
”Ori de câte ori cunoaștem o persoană nouă cădem, fără să vrem, pradă primei impresii. Dacă unii dintre noi se bazează pe impulsuri, „feeling”-uri, vibrații, prejudecăți, codurile lui Oreste, previziunile Uraniei și altele din acest câmp lexical și se încăpățânează să le urmeze orbește până în pânzele albe, restul preferă să își asculte vocea interioară, dar s-o reducă la tăcere atunci când consideră că s-au înșelat în privința celor cu care au interacționat.

Cât e greșeală, de fapt, în a-ți exprima o părere neconcludentă despre o persoană? A cui e vina mai mare: a celui care lasă senzația neplăcută, a celui care își forma gândurile despre noua cunoștință, a împrejurării în care se cunosc, a divinității, a maidanezilor, a gradelor Celsius de afară? Mai știi, poate A îl cataloghează pe B drept un fricos doar pentru că acestuia din urmă îi clănțăne dinții…

Aparențele sunt înșelătoare, este un adevăr general la fel de valabil ca și în cazul soarelui care răsare la est sau al celui care atestă că bovinele sunt exclusiv erbivore. Aparențele sunt bolnăvicioase, te fac să uiți de valoarea umană, de sensul vieții, de scopul pe care îl avem, de fapt, în această proiecție a noastră pe Pământ.

Ne lăsăm conduși de ele, nu avem răbdare să cunoaștem en-detail, de fapt nu vrem lucrul acesta cu toată lumea, dar ne permitem să emitem inepții despre oameni poate chiar mișto. Nu mai acordăm a doua șansă la opinie, nici nu ne gândim că ne-am putea înșela în privința cuiva și, chiar dacă ne-ar trece asta prin cap pentru o secundă, am spune „Și ce? Cât am văzut mi-a fost suficient”. Da, suficient cât persoana respectivă să-și poarte eticheta pe frunte cu o oarecare rușine pentru că poate la momentul respectiv nu era în apele ei, pentru că poate îi este greu să se încreadă în oricine și ținea garda sus atunci, pentru că poate, simțindu-ți privirea și intuindu-ți părerea, ai făcut-o să-și dorească să-și ascundă ochii pentru că îi pasă prea mult de părerea oricui și nu știa cum să ți-o schimbe atunci.

De ce ne încăpățânăm să încuiem persoane în sertare cu defecte și prea puține virtuți înscripționate pe fața rafturilor? Cine ne dă dreptul să judecăm după o primă întâlnire, două, trei? De ce avem voie să catalogăm fără să aprofundăm? „Prea cuminte”, „prea manelist”, „prea curvă”, „prea idiot”, „prea comunist”, „prea impiedicată”, „prea fustangiu”, desigur, aproape fiecare cuvânt putând fi alipt „prea”-ului sau derivatelor: „prea Guță”, „e pilaf tare”, „prostul grupului”, „dinamovist spurcat” și cred că trebuie să mă opresc. Mă întreb de ce am făcut și eu așa. Mă întreb din nou de ce încă o fac uneori. Oare când voi renunța la asta de tot?
Îmi permit să susțin abolirea aparențelor pentru că sunt judecată, de multe ori, fără să am drept de apel. Este, fără doar și poate, și vina mea. Nu sunt perfectă nici măcar o zi pe an, astfel încât oricând aș cunoaște un om acesta îmi poate găsi n+1 defecte. Poate și eu țin nasul prea sus uneori, dar te-ai gândit că poate împiedic, astfel, să-mi curgă „sângele” ce-mi circulă cu prea multă presiune? Poate mă uit atent și fixez diverse cu privirea, mai ridic și o sprânceană, dar e posibil să fi uitat să-mi pun „lentilele” și să „nu văd clar”, nu? De cele mai multe ori, mă lovesc de răutate gratuită ca urmare a părerii majorității că beneficiez de multe avantaje și că am un soi de stea în frunte pentru că am păr blond lung, ochi albaștri, prezență fizică plăcută și că am mai purtat niște rochii pe o pasarelă. Da, da, exact, ce spuneam de aparențe? Aproape că ți-ai făcut o părere despre mine, mai ales dacă mă „știi” de două luni, o săptămână sau doar de pe facebook. Sau poate numele meu nu-ți spune nimic.

Nu de puține ori mi-a fost confirmat faptul că sunt altfel față de cum mă considerau inițial actualii prieteni, care și-au făcut timp să mă cunoască, să mă descopere, dar și pentru care am făcut sacrificii și m-am dat de ceasul morții să mă „arăt” așa cum sunt. Îmi pare rău că nu am făcut același lucru cu toată lumea, nimeni nu trebuia să fie considerat mai demn de atenția mea decât un altul. „Restul” are, în continuare, părerea pe care poate nu mi-o doresc. Toată lumea trebuie să știe că-mi pare rău, întrucât una din cele mai mari dorințe personale este să nu fiu percepută altfel decât sunt.

Trăiesc un nou milestone. Astăzi, la momentul când am scris articolul, mi-am dat seama că trec lucrurile prea ușor cu vederea, că mă las condusă prea mult de părerile celorlalți, că le iau opiniile de bune fără să am, măcar pentru o fracțiune de secundă, dorința de a cerceta, de a descoperi dacă nu cumva s-au înșelat la un moment dat și că greșesc refuzând să văd oamenii DOAR cu proprii mei ochi. Mi-am dat seama că, în superficialitatea de care dau dovadă uneori, pierd… pierd persoane atât de tari din preajma-mi pe care poate nu le voi mai avea nicicând alături.

Hai să producem o schimbare în noi, nu cer să facem asta în alții (totul va urma logic). Hai să refuzăm să mai împărțim oamenii pe categorii. Dacă cineva e diferit nu înseamnă că e superior ori inferior. Dă șanse oricui să-ți intre în viață, nu știi cum îți poate schimba existența. Fă-ți timp să cunoști un om, poate e un caracter minunat. Dezlipește eticheta primului „freak” care-ți trece prin minte – descoperă-l și poate o să-l așezi în biblioteca cu „oameni speciali” ulterior. Eu sunt un punct, tu ești un punct, ea și el două puncte. Unul lângă altul, nu vertical. Însumăm 7 miliarde. APARENT, suntem diferiți. În esență, însă… suntem la fel.

Mă privești măcar cu un ochi curios acum? Curaj, avem nevoie de ambii să vedem imaginea clar. Odată ce vom reuși asta nu vom mai închide niciodată pleoapele.”

Țin să îi mulțumesc pentru că mi-a acceptat propunerea și să-mi cer scuze că am judecat-o după aparențe acum câțiva ani.

Voi ce părere aveți? Ați trecut prin cazuri asemănătoare? Cum v-a făcut asta să vă simțiți?

Follow me

Adi

Galatean de 28 de ani, mutat in Cluj din 2016. Imi plac PPC-urile, filmele, jocurile video si bunul simt.
Follow me

Abonează-te la adibot.ro prin email

Dacă îţi plac articolele de pe acest blog, adaugă-ţi adresa de email mai jos. Scriu maxim două articole pe zi, deci nu te spamez :)

Alătură-te celor 704 abonați

One thought on “Aparențele înșeală!

  1. cena

    e o problema asta cu catalogatul la marea majoritate a persoanelor.. cred ca nu neaparat cataloghez, imi fac o ideie despre o anumita persoana… dar daca nu interactionez cu ea imi ramane idiferenta ca si cand n-ar fi existat 🙂 ai cunoscut-o pe vremea liceului.. au trecut 8 ani.. sau mai bine.. ATUNCI POATE chiar era cu nasul pe sus iar in timpul intre timp i-a picat dependenta de heliu 🙂 iar la final.. daca tu te simti „mai curat” dupa ce ai facut aceasta marturisire atunci toata povestea si-a atins scopul iar tu tragi foloasele cuvenite. noroc bun 😉

    Reply

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *